De peste doi ani îmi programez concediile şi-mi rezerv hotelurile numai pe Internet. Chiar şi în România, deşi multe hoteluri la noi încă refuză nu numai rezervarea on-line, dar nici nu oferă pasagerilor acces Internet.
Am călătorit pe un itinerar ales pe Internet, aflând nu numai pe unde să merg, dar şi numărul de kilometri şi costul benzinei. Am folosit un navigator GPS şi nu am mai pus mâna pe hartă zile întregi. Când pe harta GPS nu am găsit adresa exactă a punctului de destinaţie, m-am uitat cu Google Earth şi am determinat precis coordonatele geografice pe care le-am introdus în GPS şi am ajuns astfel sigur la destinaţie. Fotografiile făcute le-am încărcat pe Internet şi am trimis prietenilor numai un mail scurt cu o adresă unde puteau să le vadă şi eventual să le imprime fără a mai bloca liniile cu zeci de megabaiţi transferaţi. Mi-am citit mailurile vitale pe telefonul mobil. Şi multe alte lucruri care m-au făcut să economisesc timp şi să am mai mult pentru admirat fie privelişti, fie opere de artă, fie pur şi simplu să mă odihnesc mai mult.
De ce spun toate acestea? Deoarece mă întreb câţi dintre concetăţenii noştri pot face toate acestea şi dintre cei care au mijloacele tehnice, câţi ştiu să o facă?
Mijloacele tehnice deja există şi sunt relativ accesibile. Un calculator costă mai puţin decât un frigider şi numai înţelegerea nevoii de el împiedică a familie cu venituri medii să îl achiziţioneze. Un abonament Internet costă lunar cât o masă la un restaurant într-o seară. Rămâne instruirea de a folosi aceste tehnologii.
Efectuez de câţiva ani un sondaj cu absolvenţi de facultate (de la facultăţi care nu sunt de specialitate). Urmăresc sa vad in ce măsura termeni, sintagme, noţiuni specifice utilizării tehnologiilor informaţiei si comunicaţiilor sunt cunoscute acestei categorii de persoane.
Nu mă refer la termeni de stricta specialitate, ci la unii întâlniţi în mass-media și chiar panouri publicitare, pe baza cărora facem alegeri de abonamente de telecom şi care fac parte din viaţa noastră de zi cu zi cum ar fi: ADSL, bluetooth, CDMA, certificat digital, chei publice, EDGE, Java, pixel, 3G, Wi-Fi, etc. Respondenţilor li se cere numai să bifeze dacă ştiu bine despre ce este vorba, bănuiesc că ştiu sau nu ştiu.
În ceea ce priveşte cultura generală TIC, dacă mulţi știu sau cred că ştiu care este diferenţa între Kbps şi KBps, cei mai mulţi nu ştiu ce este POS, URL, FTP sau RFID.
Noţiuni ca eGovernment sau servicii web sunt reclamate ca fiind cunoscute. In fapt ultimele sunt confundate cu accesul la Internet.
Surprinzător este că mulți termeni din telecomunicaţii într-o ţară cu 17 milioane de posesori de telefoane mobile, cu un număr din ce în ce mai mare de abonaţi la Internet banking, sunt puţini stăpâniţi. Sub 50% ştiu sau bănuiesc că ştiu ce sunt ADSL, TCP/IP, chei publice, criptare 64/128 biţi şi nimeni nu a ştiut ce reprezintă CDMA, UMTS, Wi-Fi, WiMAX.
Se poate spune pe bună dreptate că eşantionul ales este nereprezentativ şi că în realitate lucrurile stau mult mai rău, dacă am extinde sondajul mai departe în societate la toți actualii sau potenţialii utilizatori Internet.
Care este mesajul meu în acest context? Nu putem face paşi înainte spre o folosire generalizată a tehnologiilor informaţiei de către toată lumea fără investiţii uriaşe în educaţia de bază a utilizării TIC. Nu ar mai trebui să existe absolvent de facultate sau de liceu fără a avea aceste cunoştinţe minime, măcar la nivel ECDL..
Altfel tineretul se va rezuma să navigheze pe Internet, să trimită mailuri şi SMS şi să fie prezent pe chat.
Iar cei mai în vârstă să se uite la Internet ca la ceva inaccesibil, iar aceia dintre ei care au de exemplu blog să fie priviţi ca animale exotice într-o menajerie de troglodiţi.
11 septembrie 2007